Care-i treaba cu clubber-ițele

– La ce facultate ești, la Litere?

– Nu. Master, limbi străine.

– Vezi fată, de aia citește cărți…

Advertisements

Chestii despre femei și bărbați

Un subiect mult discutat, o chestiune întoarsă pe toate părțile, pe dos, tăiată și reasamblată de mii de ani, și rămasă fără concluzie. Eu nu am de gând să fac asta, eu spun ce văd și ce cred.

Îmi voi da grațios (sau nu) cu părerea în următoarele rânduri despre femeile cu bărbați, dar și despre bărbații cu femei, în jurul cărora se simte cum gravitează o aură de superficialitate ici-colo asezonată cu praf de nu-știu-ce-vreau. Da, am impresia că majoritatea formează cupluri ”după ureche”. La ei totul se rezumă la a umple timpul, și nu golurile din suflete sau inimile cu fericire. Sunt împreună pentru că așa zice lumea, că trebuie să fii cu cineva, să te afișezi, să te invidieze celălalt pentru ”prada” ta. Nu contează ce simte celălalt – asta în cazul în care ar simți ceva – sau ce vrea să facă, dacă asta-i ”dogma”, te conformezi. Cănd te plictisești, când încep defectele să își facă simțită prezența, arunci totul la recycle bin, faci spectacol, faci pe victima, eventual mai faci și ceva josnic cum ar fi să încalci până și falsele promisiuni de la început. Apoi treci mai departe. După ceva timp, faptul că celălalt nu mai zice nimic devine deranjant, și iar încep discuțiile interminabile despre… nimic.

Nimic e de la început. Ele vor bărbați puternici, cu bani și cât mai multă popularitate, care să le facă toate mofturile. Poate asta au învățat de la filmele Disney văzute în copilărie și de la ce se mai arată pe la televizor, dar astea sunt povești (la propriu) care nu merg perfect decât în capetele lor deja golite.  Iar când nu îi face mofturile, când nu joacă doar cum vrea ea, când nu îngenunchează când dă ea din genele-i false și rimelate ca niște picioare de paianjen, atunci iese rău. Iese cu urlete, iese cu ”nu te interesează de ce vreau eu, nu mă iubești” (de parcă l-a interesat vre-o clipă, fraiero). Iar după tot du-te-vino-ul acesta de orgolii, vine partea în care el își bagă p…icioarele-n ea de relație iar ea se transformă brusc din căprioară rănită în femeie emancipată. Stă o vreme singură, zice că se simte bine, dar de fapt îi lipsește sclavul care să o gâdile sub fustița ei scurtă și roz. Așa că pleacă iar la vânătoare și, după lungi conversații despre nimic, decide să aleagă alt fraier. SAU stă mai multă vreme singură, frângând inimi, făcând pe inabordabila, zice că vrea dar se răzgândește pentru că e fată ocupată și independentă. De fapt, în ambele cazuri, nu știe ce vrea.

Nici el nu e mai prejos. Vrea una să-i fie și mamă, și bibelou, și prostituată disponibilă la comandă. Nici el nu știe ce vrea. Important e să fie ”bună” ca să saliveze invidioșii iar el să aibă motiv să sară la bătaie. Pentru că asta îi place, să arate cât e de bărbat prin legea pumnului și greutatea înjurăturilor care mai de care mai grosolane. Nu e cu nimic mai prejos de o gorilă în călduri care se luptă pentru teritoriu și femele. Și vrea una care iese cât mai mult în evidență. Dar nici el nu se lasă mai prejos. Accesoriul principal: mașina. Cât mai de fițe și mai de prost gust – ca și proprietarul. Și, deși are pretenție ca prințesa lui să fie aranjată ca o lady, el nu trece de stadiul de tricou, blugi și adidași. Asta pentru că nu urmărește să le păstreze pe el prea mult timp, și nici de materialele fine din care e făcută rochița ei nu-l interesează. Dacă vede cât mai mult și poate să pună mâna oricum și oriunde, e perfect. După scurt timp se plictisește. Aia deja se visează prima doamnă, el tot cu degetu-n nas și berea la gură e. Nu dă doi bani pe maniere, iar asta o arată din plin. Dacă ea îi zice ceva în legătură cu asta, e nebună. Se despart, eventual îi arde și vreo două perechi de palme, să știe ea de-acum încolo cine e jupânu’. A doua zi deja e cu mâna pe curu’ altei naive (vai, da’ ce urât vorbesc!).

În tot timpul ăsta, discuțiile pseudo-filosofice, de tipul celor concepute de băgătorii în seamă, nu contenesc. Se discută despre nimic… un nimic mult mai important și mai profund decât discuțiile despre vreme. Se sună, se discută la fel de profund și vag. Niciunul nu înțelege nimic, dar ei au impresia că se înțeleg. De fapt, niciunul nu se obosește să afle ceva despre celălalt – ceva bun, ceva cu care să relaționezi și care să îl inspire. Nu, ei află lucruri pe care le vor folosi mai târziu în procesul de defăimare după despărțire. Josnic!!!

Mai trist e că pozează în cuplu fericit. Se țin de mână, se pupă la fiecare secundă, fac poze cum se pupă la fiecare secundă, merg peste tot împreună, iar toți cei care le atrag atenția asupra unei chestiuni devin automat niște invidioși care vor să îi despartă. Trece un timp și ajung și ei să își dea seama că nimic nu îi mai leagă în afară de dulcegăriile ieftine de la început. Și iar încep reproșurile.

Nici nu știu cum să închei. Mi-e milă, mi-e lehamite… Mi-e dor de ceva ce nu am apucat să văd, sau am văzut prea rar și prea puțin. O să distrugă societatea, o să creeze confuzie și o să ne înece în superficialitate. Vorbesc cântecele despre happily-ever-after și respect, dar au ajuns lucrurile astea să fie valabile numai la suprafață, atât timp căt banii curg și picioarele se deschid. Apoi cică ar fi gata dragostea… Unde mai sunt promisiunile sincere? Unde e mâna de sprijin necondiționat? Unde e soluția găsită de amândoi chiar și în cea mai mare încurcătură? Unde mai e trăirea din suflet? Eu una cred că nu poți spune că iubești pe cineva decât atunci când… mmmnu, e prea personal, și devine prea siropos. Mai bine tai și spânzur.

Risky business

I have quite a history in doing things at the edge of the irrational, risking, not thinking in a realistic manner, making choices by impulse or (questionable) intuition – a typical heart-over-head decision maker. And guess what, I’m doing it again! And it is again about my future education and career development.

After all, I think I still don’t know what I want. Part of me wants to do something remarkable and useful for society, another part wants to make enough money to live a worry-less life, and another part of me wants to put the cape and mask on, get in that Batmobile and… *ahem!*  and another part wants to just run away and get rid of everything. When I’m (over)stressed (and I do this 90% of the time by myself) I tend to panic, think irrationally and make poor, impulsive decisions. Why, oh, why, girl!?

Yes, a girl. A poor, inexperienced, unemployed, confused girl. “Grow up!” How? Where? “Get out there!” Where? “Don’t give up, I’m sure there’s something for you out there!” That’s what you said a couple of years ago… “I’m sure you’ll do a great job and they’ll notice your talent!” Yeah, I whacked them so hard with my talent, they passed out and forgot to call me back.

There’s still a little hope left, although I know what chaos I will be facing if I succeed in following the only Masters program I’m capable of taking an entry exam for. If not, I’ll be out there clinging on the feet of the employers, begging for a low-payed, unsatisfying, shitty job with no progress perspectives whatsoever.

Brace yourselves, sleepless nights are coming!

A new house is not a home

You know when you are young and just a kid, you think that only grown-ups get married, and getting married is just a playful thought in your innocent mind while talking with your playmates about it? You remember and you smile at the thought. But what about now, in your 20s?

Today I’ve met some friends that recently got married. They were moving in their new home and we spent the entire morning searching for a suitable washing machine. Their place was a mess, boxes everywhere, they didn’t even have a fridge. But it is theirs, they are young and in love, and happy. As they moved their stuff around and made plans, I stood there like a wallflower and observed. They are only 3 or 4 years older than me, yet they managed to start a nice life together. I realized that they are still young and stupid, but yet determined and responsible.

Me? Well, still studying, still searching for a job. I moved to a new place with new room-mates. But nothing’s actually new, only the people and places changed. I can’t imagine myself mature and responsible enough to be like my friends from today. I’m messy, and clingy, and selfish, and probably too possessive; me having a relationship looks more like being a girl with her teddy bear. And I never actually liked teddy bears, I liked horses, snakes, rabbits and all that has claws or sharp teeth. I found myself wishing for a home of my own while watching my friends. But something deep down inside me whispered “stop”. Dunno why.