Ce altceva nu mai pricep

Eu nu pricep multe la lumea asta. În special unele aspecte ce țin mai mult de alegere personală, preferințe proprii și bun simț. Zic scurt.

Bronzatul – Până acum vreo 50 de ani, bronzul era reprezentativ pentru săraci și sclavi, doar ei stăteau în soare și-și câștigau porția de mâncare zilnic muncind de-și rupeau spatele. Cei de lume bună aveau case, aveau cine să le facă treaba, se ocupau cu afacerile și cultura. Acum nu mai e așa. Trebuie să fii NEAPĂRAT bronzat vara, altfel ești un șoarece de bibliotecă, un ciudat care stă în fața  ecranului toată ziua. Dacă ești fată (și aici parafrazez din înțelepciunile scuipătorilor de semințe din fața blocului) ”făă, n-am ce face cu tine cu picioarele alea albe!”. Eu chiar nu înțeleg de ce e obligatoriu să te prăjești vara. E ok să stai la soare, face bine la oase. Dar atât. Nu devii un om mai bun și nici nu îți cresc sex-appeal-ul și IQ-ul.

Onomastica – Să urezi ”la mulți ani” cuiva care poartă același nume ca al unui sfânt(?) mort/ucis/ars/răstignit/decapitat în ziua respectivă. Cred că am zis destul…

Mersul în club – bumți bumți bumți bumți bumți bumți fum fum fum băutură băutură libidinoși dive nu auzi bumțibumțibumți.

Băutul ca distracție principală/terapie – Dacă ești amator de așa ceva, te anunț că ești un om foarte trist. Lumea e frumoasă și trebuie descoperită, nu înecată.

”LMA” în loc de ”La mulți ani” – Nu îți cad degetele și nici nu te împușcă nimeni dacă scrii și restul literelor. Probat!

Consumatul alimentelor în hipermarket/lăsatul articolelor în alte raioane – Serios?! Chiar așa te plesnește foamea și nu te mai poți abține? Mori dacă treci mai întâi pe la casă și achiți? Aaa, stai, că nu vrei să achiți, lași ambalajul de la batonul de ciocolată undeva la raionul de hârtie igienică. Fără subtilități.

Advertisements

“Da’ ce, fată, mai am 15șpe ani?!”

Acesta este un post în limba română. Pentru că există unele lucruri care mă deranjează și mă enervează zi de zi, iar aceste lucruri mi se întâmplă, sau eu sunt martoră la desfășurarea lor, în cel mai pur stil românesc posibil. Și îmi exprim nemulțumirea la fel de românește, pentru că e mai de dulce și o zic mai din suflet.

Nu suport oamenii sclifosiți care, pe deasupra, mai sunt și atât de superficiali că atunci când spun că se plictisesc nu își dau seama că însăși existența lor este plictisitoare. Oameni care uită de valori și principii, de lucruri care te bucură fără să fie sofisticate. Și am un exemplu recent. Zilele astea am fost nevoită să îmi caut casă nouă. Nu, nu a căzut un sac de bani peste mine. Dimpotrivă, căutam casă cu tot cu una, două colege cu care să împart chiria și datoriile de la întreținere. Și dau de fătuca asta care locuia într-un apartament frumușel, spațios, aproape de stația de metrou (da, sunt mofturoasă, nu merg nici să mă plătești cu autobuzul, cu restul ”cartofilor” urât mirositori). Am schimbat două-trei vorbe cu ea, părea deșteaptă. La a patra vorbă a dat bomba: ”Știi, Iubiii vine la mine în fiecare week-end.” ”Și stați doar în casă?” întreb eu nevinovat, străduindu-mă să nu se citească ești proastă, fătucă pe fața mea. ”Păi, da’ ce, fată, mai am cinșpe ani să ies în parc? Avem și noi o relație, știi…” Da, știu, are lumea tot felul de relații. Dar ultima dată când am verificat, poți să ieși afară și să faci ceva constructiv (că de aia se construiesc relațiile, n’est-ce pas?). Sau poate că ăsta e un mare inconvenient. Îți dai seama, dacă ești undeva în afara celor 4 pereți ai camerei, trebuie SĂ VORBEȘTI! adică să gândești o frază, să o construiești și să o scoți pe gură. Dar, la ce scotea pe gură nefericita, mai bine rămâne între pereți. ”Știi, eu nu gătesc, prefer să mănânc în oraș. Ce-s eu, nevastă în casă?” Draga mea, dacă gătitul era o formă de tortură, atunci eram toți concurenți la Master Chef. Poate am eu concepții învechite (ei da, sunt o babă), dar consider gătitul o artă și o plăcere. Nu e ceva ce o faci din obligație, ci cu drag și suflet. Gătești pentru tine, gătești pentru cei dragi. Dragostea trece prin stomac, acolo se digeră și, dacă e de calitate și din suflet, fără aditivi sau coloranți, atunci nu ai decât de câștigat. Eu mă simt ca un dumnezeu care creează lumea atunci când (mă chinui să) gătesc: eu pun ce, cum și cât vreau să pun. Dacă ceva nu iese bine, asta e, data viitoare nu mai scap atâta sare și dau flacăra la minim. Gătitul nu e pentru sclifosiți, ăia nu se respectă nici pe sine; doar se alintă și așteaptă să le termine alții treaba. Nici asta nu pot să sufăr.

Mă mai enervează oamenii veșnic grăbiți. Ăia atât de grăbiți că parcă s-ar lua cu nesimțirea la întrecere. Și mulți chiar o întrec. Judecați-mă, arătați-mă cu degetul, dar eu le-aș face vânt cu cea mai mare plăcere femeilor cu cărucioare care se bagă în față la semafor. Poate că le-a intrat în cap ideea că-s super-mame și astfel devin invincibile. Căruciorul lu’ ăla micu’ e ca un scut secundar pe care îl folosesc și ca berbec în mulțime. Ele au copil, ele au dreptul să intre în față. Și să meargă încet, cât mai încet. De ce să meargă la pas, vrei să îl tragă curentul pe ăla micu’? Mai sunt cucoanele însacoșate și gherțoii nespălați; alți maeștrii la băgat în față. Și ăștia au prioritate din naștere. Pentru că… de-aia. Ăștia nu se grăbesc, dar le place în față. Și ălora de la metrou le place să fie primii. Primii la ușă, primii la intrare, primii la coborâre, primii pe scara rulantă. Da’ nu vreți să fiți și primii pe linia de metrou? Chiar vă rog! De ăia care se grăbesc și vor să fie primii în trafic nici nu mai zic, e deja un roman de scris. Nu-i destul că abia e loc pe șosele, ei își fac și își găsesc, de obicei acolo unde ar trebui să fie altul cu drepturi depline. Dacă mai ești și pieton, ai încurcat-o. La ce-ți trebuie trecere marcată? Aia e pentru ăi’ nambăr uan la coloană, bueeei!

Nici pe bătrâni nu-i iert (arză-m-ar focu’!). Ăștia chiar trăiesc cu impresia că totul li se cuvine gratis. Ce, numai cei născuți după 1993-95 credeați că sunt așa? Noo, au concurență. Bătrânii sunt ca niște copii care încă nu au conceptul de respect în societate. Ei merită tot: locurile în autobuz (e cineva care încă nu știe că ăștia se plimbă doar pentru că au gratuitate?), locul în față, locul cel mai bun. Pentru că e bătrân și a munci toată viața. Dar știu ei că cei tineri de acum muncesc mai mult decât o făceau ei la vremea lor? La ei nu exista ”peste program”, nu exista ”job hunting”, nu exista învățat și facultate, nu exista chirie de plătit din salariul amărât al părinților până apuci să te angajezi chelner part-time să ai un ban de pufuleți cu iaurt. În vremea lor se ocupa partidul de toate, atât timp cât făceau totul după dictare. Teoretic, ești impertinent să ceri drepturi și respect atăt timp cât nu știi nimic despre cel din fața ta, indiferent de vârstă. Nu mai cred de mult în ideea că vârstnicii sunt mai înțelepți. Există tineri de 20 de ani mai înțelepți decât bătrâni de 70. Contează și cum îți întreții înțelepciunea. Dacă toată viața ta n-ai învățat nimic din experiențe și ai așteptat să ți se dea, să-ți fie senilitatea de bine! Dacă ai trăit frumos și ai învățat cum să te porți cu ceilalți, respectele mele.

Nu știu dacă am avut logică în ce am scris mai sus. E miezul nopții și la ora asta logica e oricum irelevantă. Dar lucrurile care mă deranjează nu își iau pauză și, decât să refulez în public și să pocnesc pe careva, mai bine refulez pe un blogușor prăfuit.

Beloved Freak

You’re not certain when you feel hurt
Get violent when you deal
With how the world drags you along
You’re not alone

Nothing good was ever free
No one gets it, no one sees
So here you stand, beloved freak
You’re not alone
You’re not alone
You’re not alone
Sometimes we get so tired and weak
We lose the sky beneath our feet
You’re not alone

Every comet throws an arc
And scars our vision ‘cross the dark
When we’re gone we will remain
You’re not alone

People lie and people steal
They misinterpret how you feel
And so we doubt and we conceal
You’re not alone

Don’t worry for me
Just think of yourself, think of yourself
Don’t worry for me
Just think of yourself, think of yourself

When we’re gone we will remain
When we’re gone we will remain
When we’re gone we will remain
When we’re gone we will remain

So here you stand, beloved freak
The world is at your feet
Here you stand, beloved freak
The world is at your feet

This little light of mine
I’m going to let it shine
This little light of mine
I’m going to let it shine
This little light of mine
I’m going to let it shine
Let it shine, let it shine, let it shine

And so you stand, beloved freak
The world is lying at your feet
There you stand, beloved freak
Let it shine, let it shine, let it shine

Strangers

Lately, I’ve been in a complete frenzy. You know what they say about the “calm before the storm”? Well, last month had been so calm that it was impossible for the “storm” to stay hidden too long after. I was simply enjoying my time, my last spare time until I would finally get a job and/or start a MA program at the University. But my “no worries, just patience” time was abruptly transformed in “no time, just panic”. Long story short: I must leave my “crib” and find a new one a.s.a.p. or else risk going camping in the nearest park.

Whoever moved at least once knows the feeling: search, call, get negative answer, search again, someone you dislike contacts you, search again, and so on. I will say from the beginning that, as much as I would be grateful for a nice place to live, in a nice neighborhood with access to all kinds of public transport, I care a bit more about with who I will be sharing the place. Not everyone is meant to be together, even if it only means sharing a 2-room apartment, meeting only in the hallway or kitchen when you come home from work or classes. You might be ok with it, might not care or sometimes you might wish you could punch thy neighbor in the face. And as much as you’re good at it, you can’t ignore forever the person sitting in the next room. The same goes for him/her, and at some point you’ll have to face each other and each other’s own habits.

Visiting apartments proved to have a side-effect that would have never occurred to me until I got to experience it. I got the chance to be Me. Yes, ME. I once read an article in which the author emphasized that we are at our best when we’re around strangers. It seems there’s a smaller risk to being judged and your exposure won’t give the other one the chance to try to change you, like when it happens when you talk to a friend. Moreover, you can’t event disappoint the stranger because he/she has no high expectations of you whatsoever. And when you’re in a hurry to find a quiet, cozy place to live, you can’t afford to act – it will get to you sooner that you expect it to.

As I spoke to the kind strangers whose homes I went to see, I became more and more aware of what my priorities and principles are. Without noticing, I gave myself answers to what I need, seek and what makes me Me, just by answering simple questions as “What did you study? What do you plan to do next? What’s you daily routine?” with straightforward answers. I couldn’t have been this sincere with my friends simply because they have already pictured me in their own way in their minds. It is a simple matter of objectivity – but it makes a big difference. I’m not saying that friends should be turned into strangers – not talking to someone dear would be awkward and rude. You still need them, because they know you and know what’s best for you (in certain circumstances, of course). Yet sometimes they judge too much, compare you to the one you’ve been some long time ago or at a certain moment, and that would be inconvenient if you want to look at things in a more detached way. Being sincere with a stranger helps you focus and see things in a more realistic way, without being afraid of judgement, rejection or braking a relationship – it won’t mean anything if it happens, but it would hurt if it happens with a dear one.

This friendly kind of exposure to strangers, although in a short time, gave me a lot of ideas and new perspectives. I guess this is what high-school graduate girls refer to when they call their university life “a new beginning”. By the way, I didn’t feel this “new beginning” when I moved to Bucharest from my hometown. I guess I didn’t give too much attention to it… or maybe I’m just plain weird (or maybe airheaded?), but now I do feel it. I will move with strangers, I will live with them, I will occasionally (if not often) talk to them and hear their stories – and they mine (maybe). I will get out of my comfort zone. It’s scary, but I believe it’s the best thing to be done now. The Me has been staying for too long in its own comfort zone, taking people and things for granted.

Now, I don’t want to get melodramatic and all, but I wonder: does this “strangers” recipe apply to the one you love? Would you be able to bring the You in front when you’ve already become strangers and meet again? Can your You relate to the estranged You when nothing else ties you both, or is it because you never realized that the “Yous” were the ones tying you to each other that you focused on small things and let them estrange you? And isn’t it time I stopped pouring questions and went to bed? After all, I told strangers I’m an early bird, so it might actually be true – so I’ll try my best to keep it that way.